Vasta sală de rugăciuni este încoronată de un dom de , înalt de 53 de metri, care umple spațiul cu lumină blândă de la Vitralii. Susținută de patru piloni masivi, aceasta creează un sentiment de echilibru și calm, demonstrând în același timp măiestria lui Mimar Sinan în materie de proporții și acustică.

Mihrabul din marmură și minbarul sunt împodobite cu dale delicate Iznik și sculpturi geometrice. Deasupra lor, caligrafia arabă aurie realizată de Ahmet Karahisari decorează arcadele, unind arta și spiritualitatea într-un spațiu armonios.

Curtea deschisă, încadrată de porticuri cu cupolă **** și coloane de marmură, reflectă simetria moscheii. În centrul său se află o fântână de marmură folosită cândva pentru abluțiuni, oferind un spațiu liniștit între oraș și interiorul calm al moscheii.

În spatele moscheii se află mormintele ornamentate ale Sultanului Süleyman Magnificul și Sultanului Hürrem, decorate cu dale Iznik vii și inscripții coranice care reflectă grația și devotamentul imperial.

Moscheea Süleymaniye a fost construită la mijlocul secolului al XVI-lea, în perioada de apogeu a puterii politice, militare și culturale otomane. În gândirea otomană, sultanul îndeplinea atât funcția de calif, cât și pe cea de conducător al lumii, fiind responsabil pentru menținerea legii divine și a ordinii sociale. Scara vastă a moscheii, proporțiile sale perfecte și poziția dominantă deasupra Cornului de Aur i-au întărit rolul ca declarație a autorității imperiale și a credinței.

Spre deosebire de catedralele occidentale, care erau monumente izolate, Süleymaniye forma centrul unui vast külliye, un complex autosuficient care integra cultul cu Viața civică de zi cu zi. A adăpostit patru madrasa care pregăteau savanți și funcționari, o școală medicală și un spital înrădăcinate în credința că vindecarea era un act de caritate și o bucătărie publică care servea mii de mese gratuite în fiecare zi săracilor, călătorilor și studenților.

Domul central vast al Süleymaniye simboliza cerurile, unind toți credincioșii sub un singur spațiu divin. Sinan a încorporat vase de lut goale în cupola și pereți pentru a crea o acustică aproape perfectă, permițând predicilor și recitării Coranului să se audă clar fără amplificare. Chiar și funinginea de la lămpile cu ulei era colectată și transformată în cerneală pentru caligrafii regali, o expresie liniștită de devoțiune transformată în artă.